Foamea, care parca imi fura orice putere
de control inainte, a devenit acum mult mai usor de suportat. Chiar daca pare
greu de inteles, postul acesta nu este infometare; cand mananc, mananc pana ma
satur.
Imi place foarte mult analogia pasilor
mici facuti pe un deal de nisip. Cand urci un deal de nisip, nu te astepti ca
fiecare pas pe care-l faci sa fie extrem de sigur, si sa nu aluneci deloc, asa
cum ar fi in cazul in care ai escalada un teren stabil. In acest fel m-am
apropiat si eu de postul intermitent (P.I.)
Am inteles ca am nevoie de o perioada de
adaptare, in care corpul meu sa invete sa foloseasca si alti combustibili in
afara zaharului din sange, pe care ar trebui sa il alimentez destul de frecvent,
intrucat se consuma relativ repede.
Este ca si cand as conduce un camion si l-as
alimenta nonstop, doar pentru a avea combustibil (zahar in sange). Astfel,
excesul de combustibil, care altfel ar bloca motorul (zahar-hipoglicemie), este
preluat de cisterna atasata de camion (excesul
de zahar depozitat sub forma de grasime asemenea lichidelor inflamabile din
interiorul cisternelor). Insulina si leptina sunt cei doi hormoni care au grija
ca acest combustibil (zaharul) sa fie transformat in glicogen si mai apoi in
grasime si stocat in cisterna (celulele adipoase).
In trecut eram asemenea camionului
cisterna. Aveam foarte mult ‘’combustibil’’ stocat, insa nu aveam acces la el,
pentru ca functionam doar pe zaharul din sange. Leptina si insulina erau
secretate in asa fel incat tot ceea ce mancam, stocam. Credeam ca este normal
asa, sa am constant “energie” (zahar in sange) desi nu era vorba despre o
energie “reala”, ci una prea-plina, care mai mult ma vlaguia.
Procesul este reversibil, insa nu stiam
cum sa il initializez. Pana cand…am aflat cum se face. Prin post intermitent.